Povaţă
“Veseleşte-te cu cei ce se veselesc şi plângi cu cei ce plâng, căci
acesta este semnul curăţiei. Fi bolnav cu cei bolnavi. Plângi cu cei păcătoşi. Bucură-te
cu cei ce se pocăiesc. Fi prieten cu toti oamenii, dar fi sigur în cugetul tău.
Fi părtaş la pătimirea tuturor, dar cu trupul tău fi departe de toate.De nu
eşti făcător de pace, fi măcar iubitor de îmbunare.De nut e poţi strădui, fă-te
măcar în cuget netrândav. De nu eşti biruitor asupra păcatelor, măcar să nut e
mandreşti faţă de cei vinovaţi. De iubeşti blândeţea, rămâi în pace. Şi de te
vei învrednicii de pace te vei bucura în toată vremea. Caută înţelepciunea şi
nu aurul. Îmbracă-te în smerenie şi nu în mătase.” (Cuvinte despre nevoinţe ale
Sfântului Isaac Sirul, Filocalia X).
Despre adevăr
şi înşelare
„Tatăl nostru, Care eşti în ceruri… şi ne izbăveşte de cel rău”. Noi
facem această cerere ori de căte ori rostim rugăciunea Tatăl nostru.
Şi de ce o facem ? Pentru că
dorim să ne izbăvim de uneltirile celui rău, ale diavolului, dar şi de tot cel
ce are voinţa rea şi care este astfel rău.
Dar oare dorim cu adevărat acest
lucru, sau mereu ? Nu ! Căci adeseori căutăm să slujim păcatului care
se arată în chipul a diverese plăceri ori avantaje, sau ca mijloc eficient de
rezolvare a problemelor, adică ne înşelăm.
Suntem zilnic şi în multe
chipuri înşelaţi. Dar de cine? În primul rând de cel rău, de diavolul, care
lucrează prin duhurile lui necurate, prin oamenii de lângă noi, prin
gânduri,prin simţămintele inimii,prin vise, prin năluciri, prin trup, prin
lucrurile şi făpturile lumii, dar nu ca un stăpân a toate : la oameni,
acolo unde au cale liberă prin păcatele lor, iar la lucrurile neînsufleţite ,
ori la făpturile necuvântătoare unde li se îngăduie de Dumnezeu.
Înşelarea este despărţirea de
Dumnezeu ; şi ea a venit în lume ca urmare a păcatului primilor oameni şi
se menţine prin păcatele noastre, vindecându-se prin refacerea legăturii cu
Dumnezeu, adică prin ascultarea de Hristos şi de Biserica Sa.
Cea mai mare înşelare este a te
crede liber de înşelare ; unii se socotesc de pe acum sfinţi, alţii zic că
se descurcă şi fără Hristos şi Biserica Sa şi fără Tainele ei, alţii cad în
fanatism, socotind calea personală de mântuire cea adevarată.
Dar şi noi care vrem să urmăm
tradiţia Sfinţilor parinţilor noştrii bolim de înselare în diferite
chipuri cum sunt : ura, mânia, cuvinte nesocotite, invidia,
nerăbdarea la slujbe bisericesti şi la rugăciune, judecarea aproapelui,
bănuiala, clevetirea etc.
Să luăm aminte la înşelarea în
lucrarea rugăciunii care poate fi foarte gravă.
Cum trebuie să ne rugăm ? Cu luare-aminte
la cuvintele rugăciunii , dar fără a ne închipui pe Dumnezeu ori pe sfinţi şi
fără a filosofa.Filosofarea în rugăciune depărtează atenţia omului de la Dumnezeu, îndreptăndu-i atenţia spre tema
cugetată.
Mare primejdie este
imaginaţia la rugăciune, omul închinându-se imaginatiei sale şi nu lui
Dumnezeu ; cel ce se roagă astfel
poate ajunge la îndrăcire şi la boli psihice.
În vremea rugăciunii el îşi
imaginează Împărăţia lui Dumnezeu ori locul de osândă, pe Mântuitorul, pe Maica
Domnului ori pe sfinţi şi se aprind de o evlavie falsă privind la propria sa
imaginaţie, pe care o modelează după mintea sa, dând loc uşor şi celei
diavoleşti ; aceasta se înfierbântă cu o râvnă falsă îşi aprinde sângele
şi închipuirea , căzând în fals extaz, în amăgirea de sine, în mulţumire de
sine, făcându-se pradă înşelării diavoleşti.
Dintre ei unii ajung proroci mincinosi sau după
o viaţă aparent duhovnicească cad în păcate mari.
Noi trebuie să ne rugăm fără închipuire,
crezând că Dumnezeu ne priveşte şi ne judecă cu iubire;iar dacă El va vrea să
dăruiască cuiva o vedenie o va face fără conlucrarea imaginaţiei celui în cauză
şi cu roadele Duhului Sfânt în inima lui.
Să ne rugăm trecând vama imaginaţiei şi vama
raţiunii căzute, căutând la iubirea lui Dumnezeu, dar şi la dreptatea Lui,
căutând statornicia în rugăciune, pacea sufletului, inima înfrântă şi smerită,
plânsul duhovnicesc, vederea propriilor păcate şi responsabilităţi şi nu pe ale
altora;cei ce vorbesc de iubirea lui Dumnezeu neglijând smerita cugetare şi
plânsul duhovnicesc, mai ales căzând în păcate mari, se află în înşelare.
Prin rugăciune, smerenie,
osândirea de sine şi nu a aproapelui dar în acelaşi timp păzindu-ne de el, ne
păzim de înşelarea diavolească.
Înşelarea diavoleasca înseamnă stăpânirea
diavolească, care poate avea forme grave ca: posedarea minţii, când omul
socoteşte adevărate învăţături străine de Evanghelie, posedarea trupului, când
trupul suferă de plăceri exagerate şi perverse ori de neputinţe fizice, fără
cauze trupeşti(oboseală, răni, simptome de boală fără germeni bolii) adevărate
sau chiar de mişcări dezordonate şi înfricoşătoare, spasme.
Despre asemene cazuri de
posedare a trupului avem exemplu în pericopele evanghelice; dar şi în zilele
noastre există demonizaţi, atât cu trupul , cât şi cu sufletul; văzând-o mai
uşor în cei posedaţi cu trupul să o înţelegem şi în cei cu sufletul, şi să o
înţelegem chiar şi în noi.
Sfinţii Părinţi ne învaţă că
duhurile necurate pot intra chiar şi în trupul omului, dar nu în sufletul lui;
pe suflet îl războieşte din afară;iar diavolii lucrează în om în măsura în care
omul le dă drepturi, păcătuind.
Să luăm împotriva lor armele pe care
Domnul ni le-a dat: rugăciunea şi postul. Şi nu numai pe ele ci şi toate
virtuţile; dar acolo, unde se lucrează o virtute, se lucrează şi celelalte şi
invers, acolo unde se lucrează o patimă răsar şi celelalte.
În rugăciune se cuprind toate
faptele bune ale omului, iar postul conduce la răstignirea faţă de lume şi la
dăruirea faţă de Dumnezeu.
Să lucrăm rugăciunea în chip
neîntinat şi curat, iar postul ca o
jertfă adusă lui Dumnezeu, nu ca o dietă sau un scop în sine.
Rugăciune, postul şi toate
faptele bune îl fac pe om bineplăcut în faţa lui Dumnezeu, dar numai în
Biserică, în unirea cu Sfintele Taine, cu întreaga biserica şi cu Dumnezeu
Însuşi, iar cel ce nu ajunge aici este pe cale înşelării.
În înşelare sunt cei ce zic:
eu mă rog acasă, nu am nevoie de Sfânta Liturghie; dar în Sfînta Liturghie este
prezent Hristos şi lucrător prin Sfintele Taine şi prin taina cuvântului.
În Sfânta Liturghie ni se
aprind inimile şi ni se deschid ochii minţii.
Prin Sfânta Liturghie suntem în comuniune şi
unire cu întreaga biserică, care este Trupul lui Hristos.
De Dumnezeu nu ne apropiem ca
indivizi separaţi , ci ca membrii ai Bisericii
încorporaţi la Trupul
lui Hristos.
Chiar biserica ca locaş are o
mare importanţă, ca închipuind Împărăţia lui Dumnezeu şi având prin sfinţire un
har deosebit.
Iar înaintea Sfântului potir cu Sfintele lui Hristos Taine
şi prin Împărtăşirea cu Ele suntem în locul şi în starea la care am fost
destinaţi de Dumnezeu la Începutul creaţiei; adică înaintea lui Dumnezeu şi în
comuniunea cu El, prin Dumnezeu - Omul: Iisus Hristos. Mare este Taina Sfintei
Liturghii şi la ea ajunge cel ce este purtat de Duhul Adevărului; de aceea mare
păcat este lipsirea nebinecuvântată de la Sfânta Liturghie,
şi mare primejdie.
Mânăstirea Sadova, Dolj
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu